The simple wild – K.A.Tucker

Scriu rapid recenzia acestei carti pentru ca inca e calda, inca imi e in minte si in suflet.

Nu e de mirare ca am consumat pe banda rulanta niste carti de K. A. Tucker in ultima perioada, imi place de mor stilul autoarei si aveam nevoie de o schimbare de peisaj.

Am inceput cartea asta fix cand am ajuns in Romania pe 1 Octombrie caci am vrut sa fie micul meu refugiu, tinand cont ca am trecut prin niste stres ingrozitor cu operatia, cartea asta a fost cu adevarat buna. E greu sa te concentrezi pe ceva minor atunci cand te asteapta un uragan si nu o sa uit niciodata cartea asta pentru ca a reusit sa ma poarte departe de griji si ganduri negre.

Nu am citit-o pe nerasuflate dar pot sa va marturisesc ca pe 18 Octombrie, in prima zi de dupa operatie, a fost primul lucru pe care am pus mana atunci cand m-am trezit.

the-simple-wild-3the-simple-wild-1

Cartea face parte din seria “Wild” si a fost publicata pe 7 August 2018 de catre Atria Books. Volumul doi se pare ca va aparea in 2020 si din cate am inteles va fi din perspectiva lui Jonah. Inca nu a fost tradusa la noi si banuiesc ca va mai dura ceva timp pana cand editura Epica va face acest pas tinand cont ca abia au tradus volumul patru al seriei “Zece respiratii scurte”.

Povestea este extrem de emotionanta si destul de simpla insa foarte bogata in peisaje, asa cum deja ne-a obisnuit Tucker prin frumosul ei stil.

Povestea incepe in 15 Noiembrie 1993 cand Susan Fletcher decide ca viata grea din Alaska nu este potrivita pentru ea, isi face bagajele si impreuna cu fica ei, pleaca spre Toronto, lasandu-l in urma pe Wren.

Capitolul 1 incepe in data de 26 Iulie 2018 cand ne face cunostinta cu personajul principal, Calla, acum o tanara care exploateaza la maxim tot ce ii poate oferi acest mileniu.

Calla, prin faptul ca tatal ei a parasit-o inca de mica, a transformat-o intr-o adolescenta retinuta, care va purta vesnic in suflet, un sentiment de gol.

Recasatorirea mamei cu un psiholog bogat, este un exemplu clar pentru Calla ca singurul tip de barbat pe care ar trebui sa il intalneasca si de care sa se indragosteasca, trebuie sa fie unul puternic care ar putea sa ii ofere stabilitate intr-un oras ca Toronto.

Un sir de intamplari neplacute, ca pierderea job-ului si despartirea de iubitul ei, o aduc pe Calla intr-un punct in care simte ca trebuie sa faca ceva nou. Totodata, primeste si un email din partea lui Agnes. In acel email este instiintata ca tatal ei este bolnav de cancer si ca nu a vrut sa o deranjeze cu aceasta veste, tinand cont ca nu i-a fost aproape niciodata, insa aceasta ii sugereaza sa mearga si sa il viziteze.

In scurt timp, Calla decide ca ar trebui sa mearga si sa il vada pe Wren, in speranta ca va afla povestea si din perspectiva lui.

Primele interactiuni ale lui Calla cu frumusetea salbatica din Alaska, ii pun o eticheta clara, fiind considerata fata de oras.

Cand Calla a plecat de acasa, mama ei i-a dat un singur sfat: sa nu se indragosteasca de un “cowboy al cerului”, pentru a nu repeta istoria.

Ce credeti ca s-a intamplat?

Nu am de gand sa va spun nimic despre Jonah, am sa va las sa descoperiti voi singuri, asta daca aveti de gand sa parcurgeti cartea, insa vreau sa las loc de prezentare atunci cand am sa vorbesc despre volumul doi, chiar am de gand sa aflu ce a fost in mintea lui.

Ce mi-a placut la cartea asta?

Evolutia personajului Calla, de la o adolescenta razgaiata, cocheta, la o femeie care a trebuit sa imbratiseze un mediu aspru, modeland-o si invatatnd-o ca viata grea nu este neaparat urata.

Relatia lui Wren cu Calla.

Relatia lui Jonah cu Calla, de la prima interactiune pana la ultima. Mi-a placut cum s-au influientat unul pe altul si cum au reusit sa faca pe rand mici compromisuri, pentru a ajunge ca in final, sa intelegem ca au ramas impreuna.

Peisajele descrise de autoare, stiam ca este o maestra in acest domeniu, ca paranteza, am inca in minte barul Penny’s de parca am fost acolo.

Faptul ca a reusit sa ma captiveze in asemenea hal, incat am reusit sa trec cu usurinta peste clipele grele.

In concluzie, nu cred ca am desprins vreo invatatura din aceasta carte, insa felul in care aceasta carte m-a relaxat, m-a facut sa ii dau 5 stele pe Goodreads si sa v-o recomand cu asemenea agresivitate.

P.S. Va lasi AICI un link catre un mic preview asupra inceputului cartii, poate reusesc sa va conving.

the-simple-wild-4the-simple-wild2semnatura-noua

O luna si jumatate de la operatie. Ce vad acum!

Operatia a trecut, dar cred ca sunt in stare sa marturisesc ca partea cea mai grea a inceput exact dupa.

Ca sa descriu pe foarte scurt perioada postoperatorie, as putea spune scurt: ameteli, dureri de cap si privirea in pamant.

Pentru ca imediat dupa, doamna doctor mi-a spus ca totul a iesit perfect si ca urmeaza sa ne vedem dupa trei luni, dar totusi sa o contactez in caz de complicatii, am inteles rapid ca prin ce am trecut dupa a fost pura vindecare si ca nu a trebuit sa ma ingrijorez.

un-nou-rasarit

Prima zi

In prima zi m-am trezit foarte dimineata cu o energie pozitiva si dornica sa explorez. M-am izbit de o puternica durere de cap si de o ameteala ce imi dadea senzatia ca pic in gol odata la doua minute. Nimic de speriat atunci cand esti determinat.

Telul meu era sa pot sa privesc drept, fapt care mi-a luat aproape o saptamana dar despre asta am sa va vorbesc treptat.

Am putut sa completez integrame, am putut sa scriu la cald articolul trecut pe care l-am lasat in ciorne, am putut sa fac pasi, insa toate astea cu privirea lasata perpendicular cu podeaua.

Cel mai fericita am fost cand am realizat ca daca citesc, timpul trece altfel, invaluita de o poveste superba, o carte ce vesnic imi va ramane in suflet “The Simple Wild” de K.A. Tucker, carte despre am sa va scriu in curand.

Dupa trei zile

Stiam ca sejurul meu la hotel se termina asa ca dimineata zilei de Duminica mi-am petrecut-o impachetand haine si punand tot in valiza. Am incercat sa fac astea cu o seara inainte insa serile erau dificile, oboseala de peste zi se acumula, incercarile mele de a privi drept in fata si ametelile ma extenuau, asa ca misiunea “valiza” a picat.

M-am temut ca din cauza ametelilor si a mersului cu masina combinate, am sa izbucnesc in vreun mod nefericit, insa am constatat ca iesirea la aer curat (atat cat a putut Bucrestiul sa imi ofere aer curat), mi-a priit mai mult decat niciodata. Am reusit ca capat un vibe placut si alaturi de cei dragi, am reusit sa ma mai linistesc.

Dupa o saptamana

A trebuit sa schimb ciclul picaturilor adica a urmat sa imi pun “antibioticul” de doar trei ori pe zi in timp ce “lacrimile artificiale” de patru ori.

In prima saptamana am inceput sa experimentez niste mancarimi teribile, dar stiti cum se zice in popor: se vindeca.

De fiecare data cand incercam sa privesc drept ameteam dar incepusem sa fac progrese, puteam sa imi tin privirea drept pentru cateva secunde bune insa ce vedeam, erau doua fotografii ce nu se suprapuneau, erau puse oblic sub forma literei “X” iar asta imi cauza acea vedere dubla de la care ameteam.

Zi dupa zi, unghiul ala ascutit format de “X” se mai tempera, mai scadea dar puteam vedea cat de cat clar, aproape.

Singurul fel in care puteam vedea in fata fara probleme era daca lasam capul pe spate, cumva acela a fost si micul meu artificiu pe care l-am aplicat atunci cand am calatorit.

Dupa o saptamana si jumatate

…am ajuns inapoi in Danemarca, vedere fiindu-mi tot dubla, imaginile suprapuse tot sub forma de “X” insa mult mai temperate.

Lucrul pe care l-am tot facut si consider ca m-a ajutat este ca nu m-am limitat. In ciuda faptului ca vdeam rau, nu mi-am ferit privirea, nu m-am menajat, m-am fortat uitandu-ma la TV (chiar daca nu intelegeam mai nimic), seara picam rupda de oboseala, psihic vorbind, dar dimineata o luam de la capat.

Dupa doua saptamani

Imi era dor de o baie fierbinte, pur si simplu am inceput sa clachez, simteam ca asta o sa dureze o vesnicie. Dupa doua saptamani, puneam pucaturi, de doua ori pe zi “antibiotic” si de patru ori “lacrimi artificiale”, simteam ca sunt ca intr-un loop, alarma imi suna din patru in patru ore, ochii ma mancau, in fata nu vedeam clar, nu puteam pleca de acasa, practic am stat incuiata in casa. Mi-am incalcat regulamentul si am pandit zile fara vant, am iesit sa ma plimb, in ciuda faptului ca era cat de cat racoare.

Vederea imi era tot dubla insa puteam sa vad in fata mai clar, incepusem sa pot sa ma uit in partea dreapta si in stanga (mentionez asta pentru ca in prima saptamana mi-a fost imposibil, simteam ca pic in gol, totul se invartea de parca eram foarte, dar foarte beata). Incepusem ba chiar sa privesc si in sus lucru care din nou imi era foarte greoi.

Am evitat cu desavarsire sa ma ating cu apa pe fata, spalatul parului devenind o corvoada, dupa ce ca aveam starea aia de convalescenta, ultimul lucru pe care mi-l mai doream era sa ma simt murdara si neingrijita.

Puteam sa imi folosesc laptopul fara probleme, vedeam destul de bine pe zi ce trecea insa oboseam foarte tare.

Am observat ca odata la doua zile vedeam imbunatatiri. Odata la doua zile, linia dintre a vedea bine si clar si a vedea dublu, se muta cu un metru in fata mea.

Dupa trei saptamani

Am epuizat acea linie, acea bariera, vedeam destul de normal in casa insa daca mergeam la supermarket, aveam aceleasi senzatii de ameteala si vedere dubla.

In ultima saptamana am intampinat si probleme. Din cauza vindecari, la iveala au iesit niste mici noduri, reprezentand sfoara cu care am cusuta probabil (nu sunt doctor, nu am cautat pe internet, asta mi s-a parut cel mai logic tinand cont de consistenta) si aveam senzatia aia de parca aveam o geana in ochi. Senzatia asta m-a ingrijorat pentru ca ochiul stang devenise rosu, am mai continuat cu picaturile cateva zile de teama sa nu capat vreun microb. Senzatia s-a ameliorat in timp cand ma curatam dimineata si seara si pe rand, acele noduri s-au desprins si au iesit.

Dupa fix trei saptamani, cand am terminat tratamentul cu picaturi, am reusit sa fac o baie buna, asa cum eu ma rasfat. Nu stiu voi cum sunteti dar pentru mine, baia e un ritual sacru, fac baie atunci cand ma simt murdara, atunci cand imi simt sufletul incarcat si murdar, atunci cand imi simt inima grea. E felul meu in care spal lucrurile rele, imi dau voie sa plang in dus iar apa imi spala lacrimile, supararile, nervii, tot, de asta spun ca a insemnat mult.

Dupa o luna

Am inceput sa conduc. Nu cred ca as avea voie dar m-am simtit capabila, am simtit ca nu ma pun in pericol si nici pe ceilalti participanti la trafic, lucrul asta mi-a dat sperante si m-a incarcat cu o energie extrem de pozitiva pentru ca pentru mine, condusul este una din activitatile mele favorite.

Singurul lucru de care m-am temut, a fost incadrarea pe banda pentru ca din cauza operatiei campul vizual s-a micsorat, este mult mai ingust, fapt care, acum, ma pune efectiv sa ma uit in stanga si in dreapta mult mai des si mult mai devreme.

Astept cu nerabdare sa merg la controlul urmator, inca trebuie sa ma mai vindec insa am niste presimtiri ca va fi nevoie de o reinterventie, nu sunt doctor sa pun un pronistic insa am o neliniste.

Concluzii

Nu mai am dureri de cap. Este atat de placut sa functionez ca un om normal, sa ma trezesc dimineata si sa ma ridic fara sa simt ca in capul meu este santier.

Estetic vorbind, acum pot sa privesc un om in fata fara ca el sa isi fereasca privirea.

A fost experienta dificila pentru mine din care am invatat enorm.

Nu tin mortis sa adaug poze din perioada asta pentru ca nu stiu cati din voi aveti un stomac tare.

semnatura-noua

17 octombrie 2019

De dimineata m-am trezit cu o puternica stare de greata si cu senzatie ciudata de raceala in corp. El fiind racit, mi-a fost frica sa nu racesc si eu, asa ca m-am ferit cat de tare am putut insa nu am scapat, ma doare in capul pieptului si imi simt nasul extrem de infundat.

M-am trezit la 7:00 ca sa beau o gura mica de apa, dupa care a trebuit sa evit cu desavarsire mancarea si apa pentru a nu voma, asa este procedura. Stiam ca la 10:00 trebuie sa fiu la clinica, asa ca pe la 9:00 am plecat de la hotel, am luat un Yango, dupa care am reusit sa ajungem la clinica cu putin inaite de ora 10, am asteptat sa se faca fix si am mers la receptie pentru a anunta ca am ajuns. La nici cinci miunte a coborat o asistenta sa ma indrume catre rezerva mea. Pe drum catre salon am fost intrebata daca am pijamale, lucru pe care l-am omis asa ca m-au intrebat daca vreau o camasa de noapte sau pijamale. Le-am raspuns ca nu conteaza.

Ajunsa in salon, am observat doua paturi, o incapere sterila alba cu o podea din linoleum gri si un mobilier galben maroniu din lemn. Asistenta mi-a spus ca trebuie sa ma dezbrac complet si sa intru in dus pentru a ma spala cu o solutie dezinfectanta.

O baie de 1,50 pe 1,50 m. , pe stanga o toaleta, in fata-stanga era dusul pe colt iar in partea dreapta o chiuveta cu o oglinda masiva. Ma asteptau doua prosoape, asa ca mi-am facut dusul rapid, am pus pijamaua pe mine si am mers inapoi in salon.

Dupa aproximativ 10 minute a intrat o asistenta sa ma puna sa semnez niste foi, una pentru ca pastreaza datele mele personale, alta pentru ca nu sufar de alergii, inca una pentru ca sunt de acord daca apar complicatii sa ma interneze si sa imi ofere ingrijirea necesara. Pe piciorul de plecare al asistentei am fost anuntata ca ora operatiei poate fi 11, poate fi 12.

Dupa ce am terminat cu toata birocratia, am devenit extrem de calma, ma simteam in siguranta, pe maini bune, am reusit sa imi pun ordine in ganduri, sa ma linistesc si sa elimin tot stresul pe care l-am acumulat in acest an.

Pe la 13 fara ceva, a sosit o asistenta ce ne-au condus pe mine si pe prietenul meu catre sala de operatie, pe el scotandu-ul la receptie iar pe mine ducandu-ma in sala de opratie, intr-un antreu.

A plecat asitenta, mi-a urat succes, dupa care a sosit domana doctor, m-a intrebat daca sunt bine, i-am spus ca da si a insitat sa ma mai masoare inca odata. Mi-a spus ca din cauza emotiilor, strabismul se vede mai pronuntat, mai mare. Dupa plecarea ei a venit anestezistul sa imi puna o branula in mana stanga pe seama careia am si glumit pentru ca nu am avut niciodata.

Dupa cateva minute, mi-a spus ca sunt pregatita pentru operatie si ca ma pot ridica din acel pat pentru a merge in sala de operatie.

Tin minte perfect cand si cum m-am urcat acolo, tin minte cand mi-au aplicat acel detector de puls pe inelar si mai ales, probabil ce nu voi uita niciodata, felul in care am reusit sa ma distrag de la tot, concentrandu-ma pe pulsul ce il auzeam piunind in incapere, moment in care am inceput sa respir adanc si am simtit cum o senzatie de calm ma invaluie.

Am fost anuntata ca urmeaza sa ma anestezieze si imediat dupa injectie, singurul lucru pe care l-am mai realizat, a fost sa imi vad reflexia in sistemul de lumini de deasupra mesei de operatie.

M-am trezit auzindu-mi numele si mai ales, cand cineva se chinuia sa imi curete tampla de sange spunand: “Stai sa o curat pe doamna Vasilescu de sange ca daca se vede, se panicheza”.

Am inceput sa devin mult mai constienta si am inceput sa strang pumnul drept dupa care sa il las liber, voiam sa inteleg ce simt mai ales dupa o anestezie totala.

Realizand ca sunt constienta, au venit catre mine si mi-au scos tubul de oxigen dupa care m-au intrebat daca am dureri sau daca imi este greata, le-am spus ca imi este sete, ele refuzand sa imi dea apa sa beau, insa mi-au umezit buzele.

Ochii ma dureau, am observat ca nu sunt bandajata si am inceput usor sa ii deschid, am realizat ca ma doare foarte tare capul si ochii imi sunt foarte sensibili, neputand sa ii deschid deloc, doar putin pe dreptul, cat sa las putina lumina sa patrunda. M-a intrebat cineva daca am nevoie de ceva si le-am spus ca ma doare foarte tare capul de parca eram deocheata, mi-au pus un calmant in perfuzie dupa care imi amintesc ca doamna doctora a venit laga mine, mi-a spus ca operatia a iesit foarte bine apoi m-a intrebat ce simt, i-am spus ca tocmai mi-au pus calmant in perfuzie pentru durerea de cap, apoi mi-a spus ca o sa mearga sa vorbeasca cu prietenul meu, m-a intrebat daca stiu unde este, i-am spus ca a ramas jos la parter, ca nu stiu daca a urcat inapoi la salon, cand era pe picior de plecare, m-a intrebat cum il cheama, i-am spus ca Vaduva Marius. Mi-a spus sa stau linistita ca am trecut cu bine peste tot, dupa care mi-a urat o zi buna. Asta este tot ce imi amintesc.

Dupa ce m-au adus in rezerva, am intrebat daca am voie apa, mi s-a pus ca da dar nu multa ca apoi o sa vomit, bineinteles ca am baut. O asistenta draguta a fost langa mine in tot acest timp, i-am explicat ca ametesc teribil, i-am mentionat si faptul ca am rau de miscare si ca din cauza asta am greata.

Dupa inca ceva vreme am inceput sa ma mai ridic, usor, usor astfel incat sa ma obisnuiesc, m-am ridicat si in picioare chiar. In tot tipul asta am tot clipit incercand sa ma uit in jos ca sa reusesc sa plec pe picioarele mele de acolo, asa mi s-a spus inca de la inceput.

In jur de 18:30 cand m-am ridicat in picioare dand ture in salon, m-a prins o asistenta si m-a intrebata ca ce fac, ce se intampla (?!) ia-m spus ca vreau sa vad cat de tare ametesc si daca pot sa ma deplasez pe picioarele mele. Mi-a zis ca este tarziu si ca daca e sa raman sa mananc inainte de tot, apoi sa plec. I-am cerut sfatul tinand cont ca am rau de masina si ca drumul pana la hotel dureaza o jumatet de ora cel putin, imi era teama sa nu vomit in masina.

Mi-a zis ca nu exista sansa asta, mai ales ca mi-au injectat ceva pentru greata. Mi-au adus sa mananc dupa care, au venit sa imi scoata si branula.

M-am imbracat apoi, m-am incaltat, am strans putin pe acolo, apoi am coborat usor spre receptie pentru a semna ultimele hartii si a face plata.

Din discutiile pe care le-am avut cu prietenul meu, atunci cand eu m-am trezit si doctora l-a cautat sa ii dea vestile, i-a spus ca operatia a decurs foarte bine si ca nu am nevoie de control a doua zi, ci peste trei luni, moment in care voi afla daca sunt vindecata sau nu.

Tot lui, i-a lasat cateva notite pe o foaie, despre cum sa imi administrez picaturile, ce masuri de igiena trebuie sa aplic si cel mai important, reteta cu medicamentele ce trebuia sa le mai procur.

Am mai aflat si ca operatia a durat cam o ora si jumatate si doua ore am stat la reanimare.

Prima noapte a fost destul de dificila. Primul set de picaturi aplicat a provocat foarte mari usturimi, abia lacrimile artificiale au mai temperat putin durerile. Nurofenul prescris a fost ideal pentru durerile de cap.

Ce am vazut imediat dupa operatie !?

Va urma…

17-0ctombrie-2019