Poate sa imi explice si mie cineva de ce Doamne iarta-ma, autoarele au o asa afinitate pentru povestile create in jurul personajelor violate, abuzate, triste si cu un trecut atat de negru? Doar asta se cere in ziua de azi, sau sunt mistuite de traumele din trecut si le transpun sub forma de carti?

Asta ar fi o problema, a doua este: de ce naiba citesc eu asa ceva si mai ales, de ce naiba imi place? De ce empatizez pana la lacrimi si ma consum in loc sa citesc orice altceva?

In fine…

Trecand de asta, daca nu va deranjeaza acest gen, atunci ar trebui sa ramaneti aici pentru a afla de ce trebuie sa parcurgeti povestea asta.

Mia Sheridan m-a cucerit prin “Vocea lui Archer”, o poveste sensibila despre un personaj mut, spusa atat de calm incat mi-a intrat in suflet, despre care am scris in recenzia de AICI.

E ciudat sa termin o carte in mai putin de trei zile, dar am avut ceva timp liber si m-am bucurat din plin. Mi-a placut, mi-a placut enorm povestea in ciuda a ceea ce am scris in prima parte a articolului, cumva am reusit sa fac abstractie de background-ul personajelor astfel incat sa ma concentrez pe prezentul lor.

Ellie, o tanara ce fuge… fuge de tot ce i-a marcat copilaria, fuge de ea insasi si se ascunde sub un nume de scena – Crystal, menit sa ii dea putere astfel incat sa supravietuiasca intr-o lume unde simte ca nu isi gaseste locul.

Gabriel, un copil ramas orfan pe cand inca era rapit si tinut captiv intr-un subsol mizerabil, reuseste sa scape de atacator insa nu reuseste sa scape de acele amintiri, evoluand intr-un barbat incomplet.

Caramizi asezate din perspectiva ei si caramizi asezate din perspectiva lui, alaturi de iubire, reusesc sa construiasca o frumoasa cladire, menita sa ii apere de exterior cat si de fantomele din trecut ce inca ii mai bantuie.

Povestea este extrem de atent construita, redata intr-o maniera in care te face sa suferi pentru personaje, empatizand cu trairile si sentimentele lor. M-am trezit adesea ramanand pe ganduri si incercand sa ma gandesc la soluti, la lucruri pe care personajele le-ar fi putut face pentru a se salva.

Ellie mi-a rupt sufletul insa Gabriel mi l-a facut tandari. Am fost extrem de trista pentru el, pentru pierderile lui, pentru timpul in care a suferit si pe care l-a petrecut in acel subsol. M-am gandit cum ar fi sa fiu mama si sa imi plang copilul rapit, m-am gandit mult la parintii lui care au decedat inainte sa il vada izbutind…

Felul in care el isi povesteste istoria, atat de timid si tipic barbatesc, cum striga dupa ajutor cu o jumatete de gura punand persoanele drage pe primul loc, ascultandu-i pe cei din jur inainte sa se asculte pe el… vreau sa cred ca aceasta carte este despre el mai mult decat este despre ea…

Mia Sheridan, mi-a demonstrat inca odata ca daca vreau sa ii mai parcurg o carte, trebuie sa ma inarmez cu un teanc de servetele si mai ales, sa nu ma intreb de ce sunt atat de abatuta.

Cartea asta nu este despre un joc de putere, despre care pe care intimideaza mai tare, are romantism cat cuprinde si poate satisface toate gusturile insa are o aura ce o invaluie, plina de tandrete si pasiune, sensibilitate si iubire pura.

Iubesc personajele si fiind a doua carte scrisa de autoare pe care o parcurg, nu ezit sa spun ca am observat un tipar: personaje “distuse” in ambele tabere, se gasesc, incep sa simta reciproc, el – prima experienta cu o femeie, ea – extrem de traumatizata, ajung sa fie impreuna dupa care unul din ei decide ca are nevoie de timp si spatiu sa poate deveni mai puternic astfel incat sa poate avea grija si de el, si de celalalt, se regasesc iar finaul este cu happy end.

In final, de ce trebuie sa cititi cartea asta? Daca nu v-am convins, uite mai jos cateva motive:

Este scrisa de Mia Sheridan, autoare ce ne-a cucerit cu “Vocea lui Archer” si pe multi altii cu: “Becaming Calder” si “Finding Eden”, serie care pe mine nu m-a captivat deloc, insa gusturile nu se discuta.
Maniera in care este scrisa, atat de complexa si datorita perspectivei duble, reusesti sa intelegi ambele personaje intr-o egala masura astfel incat, sa nu le judeci alegerile.
Simplitatea personajelor. Incep sa apreciez din ce in ce mai tare asta la o carte, am inceput sa urasc autoarele care spun numele obiectelor ce le inconjoara pe personaje de parca un telefon nu mai e telefon daca nu e un Iphone sau masinile nu mai pot fii recunoscute ca masini daca nu sunt BMW-uri, sau mai stiu eu ce alte masini scumpe…
Povestea si evolutia ei, cat si evolutia personajelor. Este de admirat puterea pe care o capeti atunci cand iubesti, stiu asta pe propria piele si nu cred ca exista ceva mai special pe lumea asta, inteleg perfect de ce se tot scrie despre iubire.
Finalul povesti. Cine nu apreciaza un final cu happy end?

Sper sa va conving sa o parcurgeti, nu va descurajati de cele scrise mai sus, este parerea mea si mi-o asum pana in maduva oaselor, am devenit extrem de selectiva cand vine vorba sa imi petrec timpul pretios alaturi de cineva sau ceva, asa ca am tot dreptul sa fac mofturi.