Jurnal 18-12-2015, ora 06:20

… dis de dimineata ne-am pus in miscare plecand din Viena spre Vama Nadlac, facand cam 6 ore ne pregateam sufleteste pentru drumul interminabil strabatand ruta Arad-Timisoara-Deva-Sebes-Sibiu-Ramnicu Valcea-Pitesti si speram sa ajungem si noi acasa cat de devreme.

Oboseala isi spunea cuvantul in ciuda buneidispozitii de care dadeam dovada insa gandul ca vom dormi acasa ne tinea atenti si stapani pe situatie.

Ajunsi la Vama in jurul orei 12, 12:30 am constatat ca suntem niste norocosi, o coada de aproximativ 30 de metri a reprezentat 30 de minute de asteptare. Dupa un control amanuntit al actelor, controlorii ne-au dat liber si am putut spune ca suntem acasa.

A fost foarte placut sa inteleg ce se vorbeste in jurul meu sau sa pot sa intru in vorba cu cineva pe care nu il cunosc absolut deloc .

Dupa o alta zi plina si mai ales atatea peripetii (cu tot cu GPS, ne-am ratacit undeva prin Deva, dar asta e alta poveste) am ajuns acasa, la mine acasa, la mine la poarta. Scot telefonul din geanta si o sun pe sora mea, nu raspunde, apoi o sun pe mama (11:30, sigur doarme), raspunde o voce ragusita, intrerupta din somnul adanc in care patrunsese, nu intelegea nimic (nu le spusesem ca ajung acasa, era o surpriza pentru toata lumea) si ii spun :

“eu: – Iarta-ma ca te-am trezit, asa e ca dormeai?
ea: – Da…
eu: – Vezi ca latra rau de tot cainele, e cineva la poarta!
ea: – Vezi ca latra la tine… la mine e liniste, nu e nimeni,”
se ridica usor si se uita pe fereastra, eu ii faceam cu mana iar ei nu ii venea sa creada… o aud spunand:
“ea: – Tati trezeste-te ca e Anca la poarta,
el: – Ce ai ma? Cum sa fie? Anca e acasa la ea…”
Se ridica si el iar ea era deja spre poarta, iesind si sora mea, a luat-o la fuga imbratisandu-ma cu putere…

Ma cuprins o stare de bucurie si liniste, iar ei afara langa mine foarte bucurosi si nevenindu-le sa creada ce nebunie am pus la cale, impresionati pana la lacrimi, i-am asigurat ca nu plec nicaieri, ca voi sta 3 saptamani acasa pe capul lor asa ca avem destul timp de stat la palavre.

Lundu-mi la revedere de la prietenul meu si amicul nostru Lucian, mi-am luat bagajul si am intrat in casa, in acea clipa m-au coplesit emotiile si imi doream doar sa ii tin imbratisati.

Le-am povestit cum am pus totul la cale iar ei mi-au povestit la randul lor despre sentimentele ciudate pe care le-au tot avut din cauza ca nu ma gaseau la telefon sau pe WhatsApp, una peste alta, a fost o seara frumoasa.

Sambata 19-12-2015, ora 08:30

M-am trezit fara alarma, destul de panicata si destul de obosita… in fiecare zi alta locatie, alta perna… Am luat micul dejun cu ai mei, am ras si povestit, le-am oferit micile cadouri luate din Danemarca si am impodobit bradul cu sora mea. A fost o zi foarte speciala, din nou acasa.