Imi amintesc cand stateam cu totii acasa… ahh, ce vremuri.

De la inceputul lunii Iunie m-am reintors la job, sunt recunoscatoare ca am mai fost sunata sa lucrez si ca inca mai am unul, mai ales dupa cum a picat economia din cauza virusului.

Sunt foarte recunoscatoare, dar este extrem de greu, pentru voi, cei ce v-ati reintors la jobuuri, stiti ca nu mai este ce era, stiti ca nimeni nu mai zambeste iar stresul s-a dublat.

Daca pana anul trecut, aveam un program usor si ajungeam ca din cand in cand sa ma plang pentru ca ma simteam extenuata, anul acesta am atins noi limite. Sunt uimita de cate putem indura, cat de iertator este corpul nostru si cat de mult poate sa duca.

Nu am sa intru in detalii, este ziua mea libera si planuiesc sa ma bucur de ea, este una din acele zile pe care o astept cu nerabdare, am extrem de multe planuri pentru ea insa tot ce fac este sa dorm, sa imi odihnesc trupul si mintea, sa ma incarc cu energie pozitiva si sa o iau de la capat in urmatoarele zile.

Pentru o introvertita, sa fiu acasa, in sanctuarul meu, este cel mai de pret lucru, stau pur si simplu si admir fiecare lucru care imi aduce bucurie: plantele care au crescut enorm din cauza sezonului si ale lor noi frunze, biblioteca cu carti si dorinta de a mai avea putere sa parcurg macar un capitol din cartea pe care o citesc, laptopul pe care nu l-am mai deschis de zile intregi pentru a scrie cate ceva, masinile de cusut… toate acestea pentru a-mi incarca bateriile si a avea o motivatie sa merg mai departe.

Nu ma plang, sunt extrem de bucuroasa si recunoscatoare ca inca am un job, un job care imi permite sa elimin stresul zilei de maine, nu ma plang nici pentru ca este prea greu si pentru ca am de indeplinit task-uri pe care in mod normal nu ar trebui, sunt doar extenuata, iar incercarile mele de a combate aceasta extenuare sunt prea mici.

Daca va aflati in acelasi punct ca si mine, amintiti-va pentru ce luptati, de ce o faceti si mai ales incercati sa aveti grija de masinaria care va poarta in universul acesta.